Anul trecut prin vara, pe cand fiica mea avea 3 ani si jumatate, treceam impreuna prin perioada de “criza”. Adica ea facea crizele si eu le suportam. 🙂 Cumva, habar n-am cum, canalele comunicarii dintre noi erau tare intortochiate, ea nu mai intelegea ce ii spuneam, iar eu nu intelegeam ce facea ea, sau mai corect spus, de ce facea atatea crize.

Dimineata si pana pleca la gradi aveam parte de macar un plans, de antrenament asa :), facea pauza cat era la gradinita (stiu pentru ca intrebam educatoarea care spunea ca era un ingeras) si relua show-ul de cand intram pe usa. Rasuflam usurata cand o lasam la gradinita pentru ca in sfarsit era liniste si apoi ma simteam prost pentru ca ma bucuram ca nu e cu mine.  Cata scoala si inteligenta aveam eu, cate articole citisem si pareri auzisem, tot ajunsesem sa imi pun stupida intrebare: “Mai dar ce are cu mine?!”. Cata rabdare am eu (si zau ca am), cat tras aer in piept si numarat pana la 10 exersasem, cate explicatii dadusem si intrebari fara raspuns pusesem, au fost momente cand am tipat la ea. Am tipat…pentru ca nu mai puteam si nici nu mai stiam ce altceva sa mai fac.  Parca nimic nu functiona. In disperare, ii spun sotului ca eu o iau pe cai gresite daca nu gasim curand o explicatie, o solutie, o idee care macar sa imbunatateasca relatia noastra. Parca imi ratacisem copilul pe undeva si ma uitam cu stupoarea la fiinta dragalasa din fata mea ce tipa de zor, intrebandu-ma unde e copilul meu, ala pe care il cunoasteam si cu care ma intelegeam.

Am hotarat impreuna sa mergem la un psiholog specializat in copii, care sa ma lamureasca de ce se intampla si cum sa facem sa comunicam din nou cu copilul. Mi-a fost recomandata Otilia Mantelers, expert in parenting, careia vreau sa ii multumesc pe aceasta cale pentru ca in 45 de minute m-a salvat. Am mers doar eu si sotul, in timp ce Eri era un ingeras la gradinita. 🙂

Dupa ce ne-a ascultat povestea, din perioada sarcinii si pana la momentul acela, primul lucru pe care Otilia ni-l spune a fost: “Stati linistiti, copilul este perfect normal.” :)) Pfiuu. Normal, normal, Doamne ajuta, dar totusi care-i treaba de ma toaca sistematic in fiecare zi de ajung sa plang si eu, nu doar copilul?

Nu o sa intru acum intr-o multime de detalii, dar o sa incerc sa va las cateva idei pe care sa le tineti minte, idei cu care noi am plecat de la Otilia.

Lasati copiii sa planga!

Fiecare om vine pe lume cu un bagaj emotional, bagaj adunat atat in perioada intrauterina, bagaj transmis de mama pe baza a ceea ce a trait si simtit in perioada sarcinii, dar si un bagaj transmis de la ambii parinti, un soi de mostenire emotionala. La acestea se adauga ce simte si i se intampla copilului din momentul in care el isi incepe propriul lui parcurs pe aceasta lume si pentru ca inca este inca legat de mama printr-un cordon invizibil, el simte si ce simte mama.

E un bagaj mare de carat si de multe ori se intampla ca cel mic sa planga si fara motiv. In fapt, plansul poate fi declansat si de cel mai simplu lucru, de la o jucarie pe care nu o gaseste atunci, de te trezesti intr-o ditamai criza pe care nu mai stii sa o gestionezi. In realitate, copilul incepe sa planga pentru un lucru minor ca apoi sa continue sa planga fara sa mai stie nici el de ce. Si e ok! Ba mai mult decat atat, e necesar! Eu chiar am intrebat-o pe Erica de ce plange si de multe ori mi-a spus ca nu stie. Voila!

Otilia ne-a explicat cam cum functioneaza creierul copilului si al adultului, cum ca e greu sa ceri unui copil sa fie rational, pentru ca efectiv nu are creierul suficient de dezvoltat ca sa poata rationa, cum ca atunci cand este langa parinte el de fapt se elibereaza de toate frustrarile si emotiile pe care le acumuleaza, multe din ele nici macar constientizate.  Si asta e bine, e chiar semn ca esti un parinte bun si ca al tau copil se simte in siguranta langa tine si astfel se poate elibera. Va dati seama ca macar nu mai ma simteam oribil gandindu-ma ca nu sunt o mama buna. Deci daca copilul va face crize doar voua, inseamna ca sunteti niste parinti minunati. :)) Ce-i drept, te mai incalzeste putin gandul asta cand il vezi urland, ba te simti chiar motivat sa fii zen in timp ce iti repeti in gand “Urla draga mea… Sunt o mama minunata! Sunt o mama minunata!” 🙂

Energiile negative acumulate se elibereaza in 2 moduri…

Prin plans si prin ras. 75% prin plans, 25% prin ras. Uau, nu?! Creierul nostru are un locusor acolo unde acumuleaza energiile negative, iar cand se umple “recipientul”, apare criza. Cam ca un vulcan care erupe. Asta se intampla la toti, nu numai la copii, doar ca cei mici nu stiu sa tina foarte bine in frau vulcanul, astfel ca la ei erupe mai des. Si bine face! Cand erupe vulcanul, el elibereaza nu doar energia negativa legata de cauza initiala a declansarii crizei, ci si din energia stocata de-a lungul timpului, atat din cea traita cat si din cea mostenita.

Dupa un plans zdravan, copilul se linisteste, se lumineaza la fata si se transforma din nou in ingeras, cam cum se lumineaza cerul si apare curcubeul dupa o ploaie torentiala. Si te uiti cu stupoare la el cum iti zambeste gingas dupa ce cu 10 minute inainte facea ca toate cele.

Ei bine, dupa toate cate ne-a explicat Otilia, dupa ce am inteles ca Erica e normala si eu o minunata, o intreb eu pe Otilia cand vad ca mai avem 5 minute si se termina sedinta, cum anume sa fac eu mai exact cand apare criza si daca se poate, cum sa fac sa nu o mai am chiar asa in programul zilnic.

In mai mult sau mai putin cuvintele ei :)) :

Simti criza cateodata si din primul moment cand te intalnesti cu copilul. Parca o cere pentru ca are nevoia de ea. Tragi aer in piept si te pregatesti. Cand incepe (pentru ca va incepe), te asezi langa el, daca vrea sa il iei in brate, il iei, daca nu, il lasi in pace. Nu ii tii prelegeri atunci pentru ca nu te aude, la propriu nu te aude. Il lasi sa se elibereze si stai in aceeasi camera cu el, nu pleci, nu il abandonezi. Daca nu pui paie pe foc, trece in cateva minute. Daca pui, o prelungesti. Asa ca stai si ai rabdare. Il lasi sa planga. Dupa ai sa te minunezi de cum se schimba si poti din nou comunica cu el. Atunci pui intrebari si dai explicatii.  Dupa cateva din astea, lucrurile se aseaza de la sine si problemele de acum vor disparea.

Mai si asa a fost. Numai faptul ca eu am plecat mai linistita, mai inteleapta, mai pregatita si cu planul in minte si deja vedeam o imbunatatire. Parca Erica simtise ca mami e pregatita. 🙂 Au mai fost crize, dar eu le-am primit mai zen, am asteptat, a plans si dupa ne-am imbratisat. Am primit si “Scuze mami” fara sa le cer si cumva comunicarea a devenit alta. Cateodata chiar imi doream sa planga numai sa trecem peste.

Acest articol este in 2 acte. Am inceput azi cu copiii, pentru ca inainte de a deveni adultii de azi, cu totii am fost copii si e important sa intelegem cum functionam, chiar din copilarie. In partea a doua vom ajunge si la noi, oamenii adulti ce suntem, la energiile negative pe care le stocam si efectiv la rostul articolului si legatura cu titlul lui.

Va pup. Revin curand…

Photos: pexels.com (free use)


If you liked my article…

You can share it with friends and subscribe to my newsletter to receive the latest fashion ideas, style tips, book recommendations, home & deco inspiration and interesting stories right in your inbox!

Yes, I’ll subscribe!

Follow me on  Facebook  for more inspiring ideas and news!

Follow my blog with Bloglovin

3 COMMENTS

  1. Am simțit lucrul acesta, când era copilul mic, de aceea m-am purtat exact așa. Abia aștept articolul despre cei mari. Eu când nu plâng trec prin crize mai mari decât atunci când plâng. Mă doare însuși faptul că nu plâng.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.