De cand devii parinte focusul e doar pe copil. Trebuie sa il intelegi, sa il sustii, sa fii rabdator, sa te dedici total si sa faci tot ce iti sta in putinta ca sa devina un adult responsabil si stabil emotional.

Noul parenting ne focuseaza aproape total pe copil, ba mai mult decat atat, societatea sanctioneaza rapid vreun derapaj de la “calea dreapta” a parintelui. Nu mai ai voie sa te enervezi, nu mai ai voie sa ridici glasul, nu mai ai voie sa ii interzici, nu mai ai voie sa certi,  nu mai ai voie sa conditionezi, aproape ca nu mai ai voie sa ii spui NU.

Trebuie intodeauna sa gasesti in tine zeita calmului cand simti ca esti un vulcan pe cale sa erupa, trebuie sa te gandesti de fiecare data cum anume formulezi, argumentezi si explici astfel incat sa nu il rostesti pe blamatul NU, astfel incat sa nu ranesti in vreun fel sentimentele copilului, pentru ca na, sentimentele tale, timpul tau, nevoile tale conteaza infinit mai putin de cand devii parinte si el copilul a devenit un soi de proiect in dezvoltarea caruia nu ai voie sa gresesti. Parentingul modern a devenit epuizant.

Cunosc multi parinti. Din ce in ce mai multi de cand am devenit si eu mama. Toti se straduiesc sa isi creasca copiii cum pot ei mai bine, scopul final fiind acelasi: copilul sa creasca fericit, increzator in fortele proprii si stabil emotional. Practic, ne straduim cu totii sa minimizam stricaciunile, pe care invariabil le mai facem si sa  maximizam potentialul copilului. Mai toti parintii astia au citit carti, au fost la cursuri, au citit articole, s-au educat, informat si multi sustin importanta celor descrise de mine in primul paragraf. Chiar se si straduiesc sa le aplice, dar pe majoritatea i-am vazut ridicand si glasul, spunand si nu, pierzandu-si si rabdarea, energia si calmul. Si nu ii blamez deloc. Parintii sunt si ei oameni iar copii au darul de a apasa fix ”butoanele” alea care ii scot din minti.

Din perspectiva mea de mama, noul parenting ma scoate din sarite uneori, pentru ca uita ca eu sunt om, nu un robotel programat sa fie non stop zen, odihnit si cu zambetul pe buze. Uita ca viata incepe dimineata devreme, odihnita daca ai avut noroc, continua cu pregatitul copilului si cu munca pana la 18, cand iei din nou copilul in primire. Viata e cu gatit, spalat, ingrijit casa, muncit de multe ori din zori si pana noapte. Viata nu se invarte doar in jurul copilului iar mama are si ea un rezervor limitat de energie, calm si buna dispozitie.

Si atunci as indrazni sa intreb: de mama cine are grija?

Pe ea cine o intelege? Cand i se inmoaie picioarele de oboseala si i se inchid ochii de somn dar trebuie sa se adune ca sa asigure nevoile copilului? Sau cand pur si simplu nu mai are resurse sa se conecteze emotional si sa stea sa mai explice inca o ora? Cand e doar un om, pe mama cine o intelege?

mama theurbandiva style blog

Fiica mea are 4 ani si jumatate, iar bratele mele s-au antrenat indelung de cand s-a nascut. M-am informat si eu inca dinainte sa se nasca despre cum ar trebui sa o cresc, ce ar trebui sa fac si ce nu. In viata reala, oricat m-as stradui, exista momente cand spun NU si nici macar nu mai regret ca o fac, momente cand spun “daca faci asta primesti” in loc de “dupa ce faci asta primesti”, momente cand i-am interzis ceva doar ca “rasplata” pentru comportamentul neadecvat, momente cand nu mai am puterea sa reformulez ca la carte si sa ii vorbesc 20 de minute ca sa inteleaga un lucru, momente cand ridic glasul si momente in care imi vine sa ies pe usa pentru ca simt ca explodez. 

Nu  mai departe de ieri de dimineata imi venea sa plang de nervi. Am ajuns la gradinita si dupa 45 de minute de discutat, explicat, negociat, am plecat de acolo fix asa cum am venit. Cu ea de mana. Motivul: nu mai vrea la gradinita. Deloc. Niciodata. O sa va ganditi poate la ce m-am gandit si eu: ca o bate cineva, ca o supara un copil, ca nu se intelege cu nu stiu cine. Nu. Explicatia ei: nu mai vreau pentru ca mie nu imi place sa dorm la gradi si nici sa ma odihnesc. Ar fi o explicatie daca chiar ar dormi la gradi la pranz, dar ea nu mai doarme de luni de zile. Ca nu mai vrea sa doarma, asa ca au gasit o solutie cei de la gradi pentru copilasii carora nu le este somn. Totul doar ca sa fie copilul fericit. Acum poate ca o sa va ganditi ca sigur e o explicatie ascunsa, asa cum m-am gandit si eu, ca sigur e altceva si nu vrea sa spuna, asa ca am luat-o pe toate partile si orice varianta a mai iesit la suprafata s-a dovedit a fi falsa. Deci am ramas cu nu mai vrea si pace.

Prin urmare, am convenit de comun acord ca toata saptamana sa stea acasa, in schimb i-am spus ca de luni merge la gradinita indiferent daca vrea sau nu, ii place sau nu, are chef sau nu. De ce? Pentru ca trebuie. Pentru ca si oamenii mari fac lucruri care nu le place si merg la servici desi ar sta acasa. I-am explicat ca are cateva zile ca sa se obisnuiasca cu ideea, dar ca renuntarea la gradinita nu este o varianta. Deloc. Niciodata.  O fi bine, o fi rau cum am procedat, habar n-am. Dar ce stiu sigur ca nici pe varianta “facem doar ce vrea copilul si cum vrea copilul” nu se poate. Pentru ca viata nu se invarte doar in jurul lui. Pentru ca parintii mai fac si altceva inafara de a creste copii, ca pe langa drepturi, copilul are si el “obligatiile” lui si ca parintii pe langa obligatii, au si ei drepturi. Ca mama are si ea nevoie de timp sa munceasca, sa se odihneasca, chiar sa se distreze fara copil, ca un dus linistit nu ar trebui sa fie un lux si ca fara un moment de respiro, fara 30 minute de liniste, fara un somn decent nu ar trebui ca societatea sa ii ceara doar sacrificiul si nici sa se astepte ca ea sa fie  mama perfecta, gospodina perfecta, sotia perfecta, angajatul perfect.

Atunci cand vedeti o mama nervoasa, certand un copil sau pur si simplu mergand apasat pe strada cu copilul plangand de mana, nu mai trageti imediat concluzii ca nu este o mama buna. Nimeni nu stie nici ce e in inima ei, nici cate a suportat pana atunci, nici cate explicatii a dat, nici cate nopti a dormit si nici ce poarta pe umerii ei. Nu ii stiti povestea, nu o mai judecati. Mamele sunt minunate, chiar si asa imperfecte, pentru ca reusesc sa faca eforturi supraomenesti pe care doar o alta mama le-ar intelege. 

Iubiti-le.  Apreciati-le.  Sprijiniti-le. 

Gia

SaveSave

SaveSave

SaveSave

SaveSave

64 COMENTARII

  1. articolul acesta a venit intr-o perioada in care aveam nevoie de asta, ca e ok sa ridic tonul si sa zic NU NU NU. Mi-am tocit creierul, pantalonii you name it sa explic lucruri copilului de 4 ani ca nu putem face x pentur ca sau ca NU se poate pentru ca asa e viata. Am trecut si eu in toamna cu cel mic prin faza Nu vreau la gradi, desi mergea de 2 ani. Cu tipete si urlete 🙁 simtam o enorma vina ca plange si eu il las sa planga si ca va ramane cu trauma &stuff. Si acum ma simt vinovata cand spun NU, asta pentru ca peste tot psihologii spun ca pruncul trebuie sa creasca in perfecta armonie. Sunt o gramada de mame care se simt vinovate si vinovatia asta macina 🙁

    • Asa ma bucur ca a ajuns la tine articolul asta exact cand aveai nevoie sa il citesti! Fix dupa 2 ani de gradi nici a mea nu a mai vrut. A fost o perioada peste care am trecut cum am putut mai bine….cu totii. :)) Noi mamele lasam vina sa ne darame….iar societatea contribuie la asta. Clar facem greseli, dar e NORMAL. Important e sa nu facem greseli majore, sa reparam acolo unde am stricat si sa admitem ceea ce simtim. Si e NORMAL sa simtim asa. Mi-a spus mie atunci cineva care are 4 copii si cunostinte despre parenting mai multe decat voi avea eu vreodata: „E OK sa ii spui copilului ce simti. E OK sa te vada si pe tine ca pe un om, cu limitele tale. E ok sa inteleaga ca si el poate veni sa iti spuna la un moment dat „Mama, nu mai pot! Nu sunt ok! E OK sa pui limite…caci in viata nu va fi doar asa cum isi doreste.”

    • Multumesc tare mult Ileana. Sper ca acest articol sa ajunga la cat mai multe mame care au nevoie sa stie ca perfectiunea nu exista, dar ca ele sunt perfecte pentru copilul lor. 🙂

    • Si eu Ileana. Poate asa o sa inteleaga mai multe „printese” sa nu isi mai creasca copiii ca si cum totul li se cuvine si ei sunt centrul universului. Eu am intalnit o mamica din asta la gradi si dupa ce printisorul ei a dat in feta mea pt ca nu a vrut sa ii dea o jucarie si i-am spus pe un ton mai apasat ca nu e voie sa loveasca, tot eu am iesit post din poveste ca de ce ma iau de copilul ei care evident pana la varsta de 5 ani nu auzise de „nu” si care a plecat fara sa invete nimic. Mama in cauza, in toata discutia suparata cu mine nu i-a spus niciodata printisorului ca nu e voie sa loveasca Stiu ca nu e bine, dar i-am urat din tot sufletul ca urmatoarea cearta pe o jucarie sa fie cu un copil mai mare care sa reactioneze ca el, sa vada cum e.

  2. Da. Bun articol. Eu puiului meu de 4 ani cu momente de refuzare a grădiniței încerc să îi amintesc de prietenii cei mai buni cu care se joacă împreună. Gia are o prietenă bună sau un prieten bun la grădiniță?

    • Buna Andra! Erica are multi prieteni la gradinita si o educatoare extraordinara careia au ajuns sa ii spuna toti „mama”… Doar ca uneori, din nu stiu ce motiv, apare cate o perioada de criza, pe care o gestionam cum putem fiecare, astfel incat sa mai ramanem si cu tiglele pe casa. :))

  3. Perfect ….a venit la fix acest articol..in aceasta dimineata.. ma simt epuizata…si o mama” imperfecta”..in acest moment este bine ca nu ma simt singura…ca sunteti mai multe exact ca si mine…

    • Ramona, toate suntem imperfecte. Marea noastra majoritate suntem fix in aceeasi situatie si toate ne facem nspe mii de mustrari de constiinta pentru fiecare greseala pe care o comitem, pentru fiecare derapaj de perfectiunea pe care credem ca trebuie sa o atingem. Sa faci ce poti mai bine este suficient. Ma bucur ca a venit la fix…

  4. Mi-a placut articolul tau si ma regasesc in el totalmente.
    Pot sa-ti spun ca acum o luna am trecut si eu prin faza „Nu mai vreau la gradi, prefer sa ma duci la buni.” Dupa cum e formulata exprimarea, se deduce ca la buni, in general, nu ii place daca ramane singura dar punandu-le in balanta, era mai ok. Am acceptat o saptamana si i-am spus ca dupa va merge la gradinita pentru ca trebuie, acolo este lucrul ei. Asa cum si mama, si tata merg la lucru, fie ca ne place sau nu.
    S-a marait in urmatoarea luni dar a inteles ca nu are alta optiune, saptamana anterioara a fost doar o derogare.
    Tine-te ferma pe pozitie si va stii ca nu are de ales. Succes!

    • :)) A incercat-o si noi pe cea cu mersul la buni. Decat singura acasa, mai bine la buni, dar cel mai bine e cu mama. Pentru ea e fascinant sa umble dupa mine pe unde am eu treaba.

  5. Eu cred că nici un copil nu merge la grădi de plăcere. Cam toţi înţeleg că e musai. Xenia noastră accepta să meargă la program scurt, fără să doarmă. Am lăsat-o să doarmă, tot pentru că am zis şi noi că TREBUIE, şi se îmbolnăvea săptămânal, începea cu febră. Pediatra a tras concluzia: nu e pregătită să doarmă la grădi, emoţional, desigur. Am rugat-o pe mama să stea la noi un an, pentru alte motive, şi am lăsat-o şi pe ea să se răsfeţe, să chiulească după pofta inimii. În Săptămâna altfel, am dus-o şi pe fata noastră la grădiniţă. Şi s-a îndrăgostit de ceea ce s-a întâmplat atunci. Acum mă imploră să o duc la grădi, că abia aşteaptă să se întâlnească cu colegii, că ea acum „e cu grădiniţa”. Nu -mi vine să cred, dar asta este, m-am obişnuit că aşa sunt copiii, schimbători ca vremea.

    • La inceput clar asa este, dar pe parcurs ajung sa le placa gradinita. Sunt ciudate perioadele astea de razvratire pentru ca fix cand ziceai ca gata, e de bine, atunci se intampla o surpriza ca asta si nu prea intelegi nici de ce si nici cum sa o rezolvi repede.

  6. A mea fix asa imi spune, rar ce-i drept…ca nu mai vrea la gradi pentru ca nu ii place sa doarma. Si i-am explicat foarte clar ca a nu merge la gradi nu este o optiune. Foarte rar o iau la pranz cand chiar avem ceva de facut impreuna. Cu toate ca lucrez de acasa si as avea timp sa ma ocup de ea la nivel teoretic, practic nu imi doresc decat sa stau linistita cateva ore si sa-mi vad de ale mele pentru ca apoi sa ii pot dedica toata atentia mea. Nu inteleg cum vine problema asta cu nu mai vrea la gradi pentru un copil care nu are motive ce tin de siguranta lui fizica si emotionala sa ceara asta; in capul meu pur si simplu nu exista optiunea asta.
    Seara cand sunt prea obosita sa citim povesti ii spun simplu si clar ca imi este somn si vreau sa dorm, ea daca vrea poate sta treaza sa se uite pe carti, dar fara sa ma deranjeze. Daca vrea o jucarie care e prea scumpa sau cu care nu sunt de acord ii spun sec eu nu dau banii pe asa ceva. Uneori ii ofer explicatii pentru alegerile mele, alteori nu si mi se pare cea mai inteleapta decizie. Partea buna este ca ea a invatat in timp sa accepte situatiile fara sa se frustreze. It is what it is.
    Foarte frumos articolul tau, ma bucur ca l-ai scris! Mamele au nevoie sa auda asta din plin!

    • E minunat ca ati reusit sa comunicati eficient si ca prin faptul ca ai fost sincera cu ce simti si tu, ea a putut sa inteleaga ca uneori mami trebuie sa o refuze. Multumesc tare mult pentru ti-ai luat din timp sa imi lasi cateva cuvinte.

  7. Da e foarte adevarat…eu am inceput sa plang atunci cand baiatul meu a venit de la scoala cu o hartie ca nu recunoaste cifrele eu stiind ca el stie si ma simteam daramata si incompetenta o mama denaturata cum vrei tu… ca nu sunt in stare sa il cresc si asa mai departe … si cu gradinita pe cel mic l-am dat la gradi la un an jumatate si il lasam plangand a fost greu 2 sapt apoi nu am mai avut probleme.. cred ca a ajutat si faptul ca il duceam pe cel mare la scoala si vedea ca el ramane acolo si noi plecam si nu plange dupa noi dar cu gradinita trebuie sa ii gasesti punctul “slab”.Scuza-ti romanul!

    • Partea de acomodare e grea la toti! Uite, si noi am avut recent aceasta „problema” la Erica: stie raspunsurile dar la gradinita nu le da, fie ca nu raspunde, fie ca spune ca nu stie. Noi stim perfect ca ea stie, ea raspunde cand e cu noi sau doar cu educatoarea, de fata cu alti colegi nu. Am stat de vorba cu psihologul de la gradi si ne-a spus ca are legatura cu imaginea pe care ea o are despre ea in fata colegilor. Mai exact, ii e frica sa vorbeasca in fata lor ca sa nu greseasca. Nu stiu daca te ajuta informatia asta sau daca se aplica si la voi, dar e o pista de analizat.

  8. A venit la timp articolul. Aceeasi solutie o caut si eu. Ideea e ca eu am fugit de un job care nu-mi mai placea si intr-un fel am inteles copilul cand nu a vrut sa mai mearga la gradi. Dar cand am intrebat daca vrea sa cautam o gradi mai buna, a zis ca nu. Deci … ideea cu „copiii au si ei obligatii” mi se pare suficienta ca argument.

  9. Si noi cand am inceput gradinita, tot pe la 4 ani am inceput-o cu mult plans:)))… dar stiind ca baietelul meu este diferit si are nevoie de timp sa se acomodeze si sa se simta in siguranta intr-un loc.. timp de o saptamana am mers zilnic cu el la gradinita de la 9-12.. in primele zile am stat cu el la masa, in sala de clasa si incetul cu incetul m-am retras pe hol.. dar eram tot timpul acolo!.. cand isi amintea de mine:)) si plangea mama era pe hol ca s-a tinut de promisiune ca nu pleaca de acolo!.. Doamnei educatoare nu i-a convenit din prima ca ea stie mai bine (da, unele lucruri le stiu mai bine) dar eu imi cunosc copilul cel mai ok.. si la sfaturile unei prietene am ales sa fac asa pt ca sa stie ca mama nu minte si se tine de promisiune! O sapt ne-a luat pana s-a simtit in siguranta si a fost ok sa ramana cu drag si bucurie! Dar nu m-am lasat impresionata de lacrimile lui:)) si nu m-am dat batuta:).. mult succes!.. a fost un sacrificiu care s-a meritat! Eu timp de 3 luni l-am tot dus sau nu l-am dus deloc ca el nu vrea!

  10. Am trecut prin aceeasi tentativa cu fetita care dupa luni de zile de mers la gradi a decis ca nu mai vrea. Deloc. Ca nu mai vrea sa doarma s-a rezolvat pt ca nu era obligata sa doarma oricum. Dupa ce-am investigat si m-am lamurit ca nu exista vreo problema reala, am rezolvat cu fetita spunandu-i ca daca doreste cautam alta gradinita dar a concluzionat ea singurica ca o iubeste pe educatoarea actuala si nu vrea alta educatoare

      • Da. Cei mici testează. Cred ca asta e cheia înțelegerii lor. Când sunt bebelusi primesc toată atentia si grija, dar de pe la 2 ani ar trebui sa învețe ca nu sunt centru universului. Si asta se învață cu plâns, ca altceva nu știu. Nu sunt parinte dar lucrez cu copiiei și recent am vazutvăzut o fetiță care voia in brațe. Tata a zis nu dar ea a inceput sa se catere pe el si in secunda doi era in brațe. Nici nu a scancit. Deci știa cât putea conta pe cuvantul taica’su. De unde poate acel copil sa invete sa ia in serosbrațe grădinița și restul lucrurilor. Sunt de acord că nu trebuie sa creasca cu traume și trebuie avut rabdare cu copiii, dar oare pe cei de-o schoapa oe care ii luau parintii la câmp acum cateva zeci de ani, cum îi convingeau?

  11. Solutia este sa ii aduci acasa 2-3 copii de la gradinita, sa se joace cu ei si sa se imprieteneasca. Apoi ii va fi mai simpul sa se adapteze acolo, plus ca isi va dori sa continue cu ei joaca si la gradi. SUCCES!

  12. Foarte buna articolul și pe sufletul meu. Suntem oameni normali și noi mamele. Tocmai vazusem acum câteva zile un articol care m.a enervat din titlul pe care îl avea, ceva de genul ca noi nu trebuie niciodată sa ne enervam, și ca noi suntem de vina pentru comportamentul copilului. Ok. Dar ce te faci cu tantrumurile pe care încerci sa le gestionezi cum poți cât poți și degeaba ? Ce te faci când ne trezim de dimineața totul bine și frumos, știe ca mergem la gradi, abia așteaptă, iar când ajunge pe hol începe sa se agite ușor și când îl bagi pe ușa începe plânsul? Pe mine chestia asta ma epuizează maxim, psihic și fizic. Dar, urmează momentele bune de tandrețe și iubire care șterg cu buretele tot raul. Sper cand va creste ca va fi puțin mai bine. 🙂😉

    • Eu zic ca fiecare varsta va avea provocarile ei. Uite, noi am trecut si prin perioada de crize si eu personal m-am simtit depasita atunci si am ajuns la Otilia Mantelers. la ceva timp dupa intalnirea cu ea si aplicand ce ne-a spus in relatia cu Eri, am scris acest articol: https://theurbandiva.com/2017/05/02/lasati-oamenii-sa-planga/

      Cred ca s-ar putea sa descoperi acolo cateva informatii care vor face sens pentru tine si care sper sa te ajute. La noi a mers.

  13. Cele care au doi sau trei copii ce sa mai zică? Oboseală la dublu! Abia când îl ai pe al doilea înveți să nu mai judeci și să nu mai arăți cu degetul deloc. Doar sa sa zambesti când vezi un copil in plin tantrum indiferent de reacția mamei.

  14. Offff acest articol este fix descrierea situatie mele,mai putin cu gradinita al meu adora SA mearga dar tinand cont ca mai am si fetita lucrurile s-au complicar,sunt singura 24/24 7 zile pero saptamana cu ei siiiii e al naibii de greu,viata mea nu mai exista,EU nu mai exist,doar copii si casa atat,niciodata nimeni nu ma intreaba daca sunt bine,e frustrant.

    • Exact. Ai inteles perfect la ce m-am referit in articol. Pe langa faptul ca facem tot ceea ce facem, mai nimeni nu intreaba mama cum ii este, daca are nevoie de ajutor sau de 2 ore libere. E ca si cum e treaba noastra sa ne descurcam cu toate.

  15. Wow…felicitari pentru articol. Nu stiu daca cineva a spus sau ar putea spune mai bine tot ce ai spus tu in articolul asta. Si noi suntem fix in aceeasi etapa ca si tine, doar ca suntem mai mici (2 ani, dar frecventam gradinita de la 1 an), dimineata nu vrem la gradinita, insa seara…SURPRIZA…nu vrea sa mai plece. Degeaba ii explic eu cu calm, ii argumentez, ii promit… si da, recunosc, il si mituiesc caci nu reusesc sa plec mai repede de 1 ora de la gradi nicicum… Cat despre „parenting”…chiar zilele trecute ii spuneam sotului ca tare mi-as dori sa le dau cu imprumut pentru cateva zilele copilul meu celor care scriu aceste carti/articole si sa ii vad atunci…

    • Atat comentariile cat si reach-ul acestui articol imi arata mie ca asta e realitatea noastra aproape a tuturor. Toate persoanele care au dat like sau comment au facut-o pentru ca s-au regasit in el, pentru ca realitatea bate filmul si impresia generala, pentru ca mamele astea nu sunt un rezervor nesecat din care sa soarba toti, ca au si ele dorinte si ca au nevoie sa se regaseasca. Mi-a spus mie o doctora candva, citindu-mi epuizarea din privire: „Ca un copil sa fie bine, mama trebuie sa fie bine. Ca toata familia sa fie bine, mama trebuie sa fie bine. Fa si din tine o prioritate.”

  16. Sunt de acord cu tine desi mai am vreo luna jumate pana nasc. Inca nu stiu cum e sa fii parinte dar cu siguranta a mea nu o sa fie educata dupa carti de parentologi. Poate preiau idei si le adaptez, cu unele sunt de acord, insa cred ca un parinte nu are nevoie de „tutoriale” de crestere a copilului. Sunt sigura ca orice parinte isi iubeste copiii chiar daca le spune „nu”. Si acel NU este tot o dovada a iubirii. Imi place cartea „Antiparenting”, am regasit acolo cateva din ideile tale.

  17. Vai de mine…asa articol fain n-am citit de muuulta vreme. 👍Cat despre faza cu gradinita, am parit-o si noi recent. Tot asa, am tinut-o acasa cateva zile sa se obisnuiasca cu ideea si sa mai am timp de explicatii. Nu s-a obisnuit cu nimic. Pana la urma, nu stiu exact ce a fost. 2 ipoteze aveam: 1. O colega pe care o admira plângea in ultima vreme si 2. S-a întâmplat ceva acolo. No, la faza a doua, in timpul unui joc terapeutic (ma rog, am improvizat eu ceva) a ajuns sa „arunce” in wc pe cineva din gradinita, nu stiu exact daca intr-adevar persoana respectiva a fost cauza, însă asa s-a linistit. Am multiplicat persoana in 30 de bucati si le-am ” aruncat pe toate la wc”. Baftă!

  18. Buna, cu gradi am avut și noi 3 zile probleme, cu plansete si vreau acasa, ( Rares de 3 ani) până s.a obișnuit și acuma e fan gradi.
    Referitor la problema mamei, eu cred că aici intervine tatăl in ajutorul mamei, sa treaca împreună peste așa zisele „greutăți” ale creșterii copiilor.

  19. Si eu am patit asta cu fetita cea mare…a mers la gradi din 2 in 2, chiar a facut pipi pe ea intr-o dimineata…facea foarte urat…am luat si noi in calcul toate variantele, oricum avea o doamna educatoare pe care ea sustinea ca nu o place! De ce? Pentru ca era o doamna mai in varsta cu experienta si nu se speria la orice planset al lor si stia sa-si impuna punctul de vedere! Viata a facut ca noi sa schimbam oradul de domiciliu, deci si gradi, acum merge la una privata, de la care tot mai vrea sa mai chiuleasca uneori insa i-am explicat ca aceasta gradinitane costa foarte mult si nu ne permitem ca ea sa nu mearga pentru canoi oricum platim! A functionat, Saramerge la gradi, dar SURPRIZA, decate ori mergem la Ploiesti Sara vrea sa mergem sa o vedem pe doamna Daniela, doamba educatoare de la gradi veche pe care nu o placea si e foarte bucuroasa de fiecare data cand o intalneste! Deci, Dumnezeu sa-i mai inteleaga pe copiii astia…iar cat despre explicat…nu stiu la Sara a functionat la fetita mea cea mica Maia nu am nicio sansa…peretii din casa mea cred ca au inteles dar ea nu…asa ca depinde de copil daca ai cui sa-i explici!

  20. Am citit acest articol exact in ziua in care dimineata incercand sa imi pregatesc copilul de gradinita imi venea sa ies pe usa si sa plec undeva departe intr-o padure sa nu mai aud toata ziua clasicul NU ca raspuns la orice il intreb sau il rog sa faca, asta in cazul in care imi raspunde ceva si nu am impresia ca vorbesc cu peretii. Chiar imi venea sa ma iau sa plec, simteam ca limita rabdarii si energiei mele e atinsa si urmeaza sa explodez. Aveam un sentiment de vinovatie pentru ca ma gandeam ca gresesc eu cu ceva dar citind aceste randuri imi dau seama ca DA, sunt si eu OM. Am nevoie de tot ceea ce are nevoie o persoana normala in lumea aceasta. Noi mamele ne focusam atentia, grija si energia doar spre copiii nostri incat uitam acest lucru. Uitam sa avem grija de noi. Ne consumam prea mult in incercarea de a fi mama perfecta care e mereu odihnita chiar daca nu a mai dormit o noaptea intreaga cap coada poate de ani sau luni de zile, mama perfecta care are rabdarea nelimitata, mama perfecta care e mereu cu zambetul pe buze cand trebuie sa gestioneze un moft/criza al copilului in incercarea de a nu ii spune NU. Ceea ce am realizat citind acest articol e ca nimeni nu ma intreaba eu cum sunt ca mama, imi e bine sau nu imi e bine, ba din contra, de multe ori sunt chiar criticata pentru ca nu am destula rabdare cu copilul sau mai stiu eu ce, deci problema e tot a mea. Toata atentia e indreptata asupra copilului din toate directiile si noi ca mame de multe ori e ca si cum am fi invizibile. E obligatia noastra sa avem grija de copii, casa, servici dar ca si cum am fi niste roboti nu oameni. Concluzia mea e ca am dreptul sa ii spun NU copilului meu ori de cate ori doresc si e normal si firesc sa spun „nu mai pot”.

  21. Educatoarea sau alt personal specializat de la gradi ar trebui sa ajute. Noi asa am supravietuit. A fost groaznic oricum dar ca toate cele… trece!

  22. Mmm….poate o sa fie o parere nepopulara…am citit toate cartile „in voga”, inteleg la ce face referire acest articol, si DQ, este important ca parintii sa inteleaga ca acest parenting modern poate fi si el dus la extrem. Dar ma deranjeaza cateva aspecte: nici una dintre cartile pe care le-am citit…ori seminarele la care am participat…ori cursurile pe care le fac online (ale Uraniei Cremene)- NU specifica DELOC ca trebuie sa fi perfect, ca parentingul e alb sau negru, si mai ales ca trebuie sa pui copilul pe primul loc sau ca nu trebuie sa existe reguli si limite. DIMPOTRIVA, toate aceste surse de informatie pe care eu le-am gasit si le urmaresc cu drag promoveaza un parenting echilibrat, si abordeaza toate aspectele si provocarile parintilor intr-un mod echilibrat. Cred ca aceasta vinovatie si presiune infinita o punem noi insine asupra noastra, ca vrem ss fim perfecti, ca vrem sa avem copii perfecti, ca vrem sa avem copii mai perfecti decat a vecinului poate..si asmd.
    Repet..inteleg ca poate intentia acestui articol a fost una buna si ca multe mamici au nevoie sa auda din cand in cand ca este okay sa nu fi perfect…dar mi se pare trist ca este deja folosit ca si „arma alba” impotriva acestor surse pretioase de informatie pe care noi le avem la indemana ca si parinti moderni. Orice poate fi dus in extrema, dar cred ca asta e vina noastra, a oamenilor, si a felului in care intelegem ceea ce citim.
    Eu ca si parinte „modern” sunt aratata cu degetul si ridiculizata de mii de ori pentru ca nu imi cresc copilul pe modelul autoritar clasic..si ghici ce? Ma intereseaza?? NU…am copilul perfect dupa standardele societatii care nu are niciodata nici un tantrum???NU..am un copil perfect pentru mine, sunt fericita, ador cartile pe care le citesc pentru ca m-au ajutat sa demontez infinite mituri despre cresterea copilului si sa cresc eu ca si persoana de 10 ori. Da..si copilul meu se tranteste pe jos uneori…refuza sa coopereze, etc. Credeti ca nu exista reguli si limite in casa ??? Pfff..cam toate cartile de parenting echilibrate au capitole intregi dedicate importantei regulilor si a limitelor clare. Asta inseamna ca trebuie sa il bat? Sau credeti ca nu sunt niciodata obosita, stresata, bolnava, ca nu am ridicat tonul niciodata???? CU TOTII suntem oameni in primul rand si avem scapari…da, am urlat si eu la copil uneori..mi-a parut rau pentru ca am simtit eu ca am gafat..nu pentru ca mi-a spus vreo carte sau ca m-a aratat cu degetul vreun parinte in parc. Toti incercam sa fim cea mai buna versiune a noastra.
    P.s. cred ca nu inteleg cum anume aceste informatii care ne sunt disponibile azi…ar fi ELE responsabile, nu NOI, pentru ceea ce simtim, facem, alegem. Ce ma intereseaza cine ma arata cu degetul si pentru ce? Sincer ma intereseaza doar parerea sotului ca el e tatal copiiilor….in rest soacra, bunica, vecina, parintii care ma judeca in parc …???? Ce legatura au?
    Si asta ca nimeni nu intreaba mama cum este sau cum se simte….ummm….poate sunt eu mai norocoasa….dar ma intreaba sotul zilnic cand vine noaptea acasa de la o zi de munca cum ma simt, cum mi-a mers ziua, soacra imi scrie mesaje tot la cateva zile sa ma intrebe acelasi lucru, prietenii pe care recunosc ca i-am cam ignorat de cand am copil (are deja 2 ani si urmeaza sa nasc si bebe 2 in 3 luni) ma intreaba saptamanal cum sunt, daca am chef sa ne vedem, ca vin ei la mine dupa ce adoarme piciul daca nu pot eu sa ies din casa, etc.

    Sidenote: nu am bani de bona, bunicii toti lucreaza la 600 km distanta de noi/ locuiesc in strainatate, sotul lucreaza TOATA ziua uneori si in weekend, am intradevar o sora in acelasi oras cu mine care are si ea 2 copii pe care ii creste tot doar ea si mai si lucreaza. Este la fel de fericita si „zen” ca si mine. Aceste detalii le-am oferit nu ca sa ma laud cu ceva, ci ca sa nu cumva sa credeti ca am atitudinea asta doar pentru ca stau cu fundul in puf sau ceva de genul. De mine am grija eu, si persoanele din jur care ma iubesc, nu ma judeca, si ma inteleg cand am zile proaste.

    • Buna Marina! Iti multumesc ca ti-ai facut timp sa lasi acest comentariu. Orice parere este binevenita. Uite, in ultimele zile au curs comentarii pe seama acestui articol pe toate canalele, nu doar aici pe blog, iar printre ele a fost unul scris de un psiholog, care a spus cam asa: principiile parentingului pe care noi mai toate il incercam, cu sau fara carti citite, sunt in general foarte bune. Mai mult decat atat, sunt de bun simt. Sa nu iti bati copilul, sa nu fie crescut intr-un mediu in care se tipa la el tot timpul, sa ii fie ascultate parerile, sa ii vorbesti de la nivelul lui, sa tii cont de nevoile sale….toate astea sunt de bun simt. Majoritatea dintre noi facem parte din generatia care a resimtit lipsa multor din aceste principii, care a crescut poate cu frica de parinti, cu pareri impuse excesiv si fara explicatii. Asta e si motivul pentru care generatia noua de parinti incearca din rasputeri sa nu comita aceleasi greseli. Doar ca, aceleasi principii sunt uneori intelese gresit si ajungem in situatii extreme. Ba mai mult decat atat, societatea si mamele insele pun presiune pe ele. Greselile sunt judecate aspru, atat de cei din jur, cat si de mama, care ajunge sa traiasca in fiecare zi cu sentimentul de vinovatie si cu senzatia ca nu face suficient sau ca nu e o mama buna. Am auzit de prea multe ori in jurul meu: „E vina mamei.” Toate sunt responsabilitatea ei, toate sunt din vina ei. Ori mama asta e si ea femeie, sotie, prietena, iar tot ce inseamna ea ca om trebuie sa tinda catre un echilibru si da, trebuie apreciata, sustinuta si ajutata. Tu esti o norocoasa sa ai langa tine oameni care sa te sustina si care sa iti aprecieze eforturile, dar ceva imi spune ca foarte multe nu sunt in aceeasi situatie. Eu despre asta am vorbit in acest articol, despre presiunea constanta, epuizanta, despre vinovatie, despre importanta sustinerii de catre cei din jur, despre faptul ca e OK, normal si uman pana la urma sa „gresesti” si despre faptul ca limitele, cuvantul NU insotit de explicatii si chiar vorbitul pe un ton dur nu vor nenoroci copilul pe viata. Cel putin asta simt eu. Libertatea ramane a fiecareia sa inteleaga si sa actioneze asa cum crede de cuviinta.

  23. DA – Si MAME1E TREBUiE iNGRiJiTE!
    NU – NU AVEM VOiE SA TiPAM ORiCAT DE OBOSiTE SUNTEM! (Si EU TiP DAR iNCERC SA NU O MAi FAC); MAi BiNE TACi SAU TE PREFACi CA P1ANGi CA ESTi SUPARATA! (Asa e in Japonia pana 1a 4 ani apoi au a1ta tactica – cautati!)
    iAR DE O PA1MA 1A FUND E NEVOiE DACA FACE O PROSTiE iNTENTiONAT Si ARE MAi MU1T DE 2 ANi (POATE Fi Si DOAR SiMBO1iCA); daca vrei sa ai un om vertica1 nu un p1angacios 1a 40 de ani
    Un copi1 nu trebuie sa mearga 1a gradi sau noi 1a serviciu – e a1egerea noastra sa ne 1uam credit pt o casa 1a b1oc – poti sta 1a tara sunt atatea case parasite ! Deci e a1egerea parinte1ui serviciu – dar de ce sa ob1igi un om sa mearga 1a gradi?!!! ca vrei tu 1a b1oc?

  24. De 40 de ani ,educatoare !Am traversat cu profesia doua curente -1978 -1989 ,1990 si prezent .Am spus de nenumarate ori ca ,in ultimul timp,copilul are parte de prea multe drepturi !Am fost apostrofata dar am intrebat -de ce acum sunt parinti pe drumuri ,lasati de copii ,copiii chiar oameni cu pregatire si functii ,mult mai multi decat pana in 89 ?Asa a fost curentul educational,copilul cu multe drepturi si parintele cu multe indatoriri !
    Am crescut doi copii,cu reguli si cu multi de NU -unul este arhitect,celalalt lucreaza in Elvetia la o banca cu capital german,sef de departament,admis dupa un concurs riguros !
    imi este mila de parintii care devin sclavii copiilor -sa munceasca ,astfel incat copilul sa aiba ce n-a avut el !Nu sunt de acord !
    I-am sprijiniut pe timpul studiilor,acum sa munceasca ,sa obtina,cum am muncit si eu cu sotul meu !
    Cat priveste statul copilului in gradinita ,asta-i alta poveste !
    Dupa 45 de minute de negociat ,este clar ca parintele pleaca cu el acasa ,ii recomand chiar eu sa-l ia !!
    Copilul este un mic speculant ,el stie ca ,daca plange ,va obtine ce-si doreste !O luna de zile,in fiecare dimineata, a stat o mama sa-i explice copilului ,sa negocieze cu mult calm,ramanerea copilului in gradinita.
    i-am zis,ca,ar fi bine sa vina,sa-l lase imediat si sa plece.Va plange un pic si-i va trece !
    A facut asta ,i-a spus in mod serios ca nu mai sta,a plecat si gata !Copilul a plans putin si s-a luat de joc si discutii cu copiii !

  25. FOARTE ADEVARAT! MA REGASESC IN TOTALITATE, SI TE IMBRATISEZ PENTRU CUM AI DESCRIS CE SIMTIM.
    Eu am copii mari, una de 20 alta de 14 ani, cea mare un copil docil, care si-a vazut de invatat acum studenta, suntem prietene, iar cea mica o rebela, o razvratita, nimic nu ii convine. Si ni se arunca in fata ca noi parintii suntem vinovati de edicatia ei, si ma intreb cum Dumnezeule, daca ambii copii au primit aceiasi educatie de la ambii parinti? Vesnic mama si tata sunt vinovati.
    Si vreau sa va spun ca daca eu in viata mea am facut vreo prostie parintii mei(carora le sunt recunoscatoare pt ce am si ce sunt azi) nu sunt vinovati absolut deloc

  26. Soluția a dat-o foarte bine doamna Tudor Bogdan. Am trecut si eu prin episodul asta. Si a fost simplu. Am încercat să îi explic, am văzut că nu am cui, pentru ca Ilia mea era setată pe nu, am împins o în clasa, am închis USA si am plecat. Ghici, ce s a întâmplat a doua zi? Nimic. A mers fără discuții. Iar în ceea ce privește dormitul, 2 ani si jumătate plângea zilnic la grădiniță când vedea ca se deschid paturile. Ce ar fi trebuit sa fac? Sa o iau la amiază pentru ca plangea? Si suite ca nu e traumatizata din cauza ca rămânea si plângea zilnic la amiază. Fiecare copil are cate un obicei de genul asta . Cea mica are un coleg care sta pe băncuța pe hol până vine doamna. Liniștit, da dintr un picior si pana de Paste nu vorbea cu nimeni si nu intra în clasa pana nu venea doamna. Nu va mai corcoliti odraslele atât de exagerat. Pentru ca asa o sa cresteti niște adolescenta si adulți dificili, cărora va trebui sa le tineti un adevărat seminar ca sa le spuneți, defapt, NU! Nu mai fiti sclavii copiilor voștri, mai mergeți si în concedii fără ei, mai ieșiți si în club…asta nu înseamnă că sunteți denaturati. Când esti părinte adaugi ceva vieții tale, nu o schimbi la 180 de grade. Când te plictisești de casă schimbi varul, schimbi mobila, nu iti iei altă casă…

    • De unde stii ca nu e traumatizata? Doar fiindca nu are o pata mare pe fata, care sa iti indice clar o problema, inseamna ca ai procedat corect si mai mult, poti sa oferi si sfaturi de urmat?
      Tu daca ai refuza sa faci ceva si ai fi fortat sistematic (de ex, sa mananci o mancare care nu iti place), crezi ca ai incepe sa apreciezi mancarea?
      Eu cred ca e mult mai comod pt parinti sa nu se deranjeze prea tare cu explicatiile.
      Un adult dificil este un copil care a fost fortat sa faca ce nu vrea, si nu invers.
      De dragul copiilor tai, ar fi bine sa te mai gandesti.

  27. Știi care-i treaba? Și băiețelul meu a venit cu „texte” cum că nu mai vrea la grădiniță, doar că eu de la bun început i-am spus foarte clar, fără să-i dau vreun drept de apel, că mersul la grădiniță și ascultarea de mama și de tata nu se pot schimba. Altfel nu se poate.

  28. cred ca noul model de parenting e in detrimentul copiilor si al parintilor. al parintilor, din motivele enumerate de tine. al copiilor, pentru ca daca niciodata nu zici nu, niciodata nu trebuie sa faca nimic, niciodata nu se ridica tonul, copil va ajunge adolescent apoi adult, intr-o lume in care va primi multe nu-uri, chestii pe care trebuie sa le faca, glasuri ridicate, usi inchise. si va fi usor inadaptat social, pentru ca nu a stiut sa faca deal cu chestiile astea in copilarie. ideea e sa nu se exagereze cu nu-urile si cu tonul ridicat si bineinteles, sa nu se ajunga la agresiuni.

  29. Doamne,ce ma bucur ca mai exista si mame care spun Nu si care se gandesc si la ele. Eu din pacate am eșuat total cu primii doi . Sper sa imi ramana „tiglele pe casa” asa cum ziceai tu su sa reusesc cu bebelina .

  30. Foarte de bun simt articol,a picat la fix,sa zic asa.De obicei te critica si te blameaza cei care nu au copii,deci habar nu au ce inseamna grija si responsabilitatea pentru o alta persoana.Foarte frumos ai scris.Chiar ma simteam vinovata de fiecare data cand spun nu.

  31. Poate vrea sa spuna ca sta prea mult acolo? Pt multi copii, programul lung la gradinita, mai ales la varsta asta, este too much. Nu reiese clar din articol daca tu ai avea posibilitatea sa o iei mai repede, daca iti permite programul, macar din cand in cand. Daca se poate, poate ar fi o cale de exploatat.
    Explicatiile asa abrupte „optiunea renuntare la gradinita nu exista, niciodata” nu le vad utile. Cred ca lucrurile au luat amploare pt ca tu ai „ales” sa porti discutia „gradinita” si sa insisti obsesiv intrun moment de criza, in care ea oricum nu coopera. Asa se ajunge la cuvinte mari, cand noi vrem sa ne impunem voia cu orice pret.
    Cred ca e buna ideea de pauza. Si cred ca ar fi bine sa reiei subiectul cu ea. Pana la urma, e doar gradinita, for God’s sake🙂. Nu inteleg obsesia asta a parintilor, e o etapa care poate f bn sa fie si sarita, ca nu crapa nimic.

    • Buna Geo. Iti multumesc pentru comentariu. Nu reiese din articol daca o pot lua sau nu mai devreme pentru ca era irelevant pentru subiectul articolului. 🙂 Intamplarea cu gradinita a fost o alta faza prin care a trebuit sa trecem, fara o explicatie logica pentru noi, dar prin care am trecut fix asa cum am povestit. Pentru noi a functionat. Eu am facut un compromis si am luat-o acasa pentru o saptamana. Am inteles-o pe ea atunci si nu m-am pus de-a curmezisul. Puteam sa o fac. Am ales sa nu. Bineinteles ca pentru mine a insemnat mai putina munca, intalniri si proiecte amanate, lucru noaptea si alte modificari in program. Insa, compromisul meu a venit la pachet cu intoarcerea ei la gradinita saptamana urmatoare, indiferent daca ar fi vrut sau nu. Asa mi s-a parut mie corect. Ca e corect sau nu pentru altii este o alta discutie, dar pana la urma eu nu imi doresc sa dau sfaturi nimanui despre cum sa isi creasca copilul. Imi permit doar sa povestesc ce mi s-a intamplat mie. Asa cum am scris si in articol, poate fi o idee buna sau o idee proasta, dar asta chiar depinde de cum interpreteaza fiecare. Cred insa ca am luat decizia corecta pentru copilul meu, caci pentru noi este important ca ea sa mearga la gradinita.

  32. In primul rand felicitari pentru articol.Eu fiind o mamica de gemeni cred ca este foarte greu sa nu spui Nu copilului si sa -l lasi sa faca doar ceea ce vrea el… oricum dincolo de acest NU sunt multe de luat in calcul.
    Sanatate va doresc tuturor ca asta conteaza cel mai mult.😊

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.