Nu demult, intr-o seara de vineri, o aud pentru prima data pe Romanita Fricosu la Vocea Romaniei. “Nu sunt perfecta” i s-a potrivit ei perfect si mesajul melodiei mi-a ajuns mie direct in suflet.

Imediat ce am scris “nu sunt perfecta, nici nu vreau, nici nu pot” pe ecranul calculatorului, vocea mea interioara imi striga: “Pai cum nu esti femeie, ca doar ti-ai pretrecut zeci de ani din viata incercand sa fii. Ar fi trebuit sa iti iasa ceva pana acum.”

Nu, nu mi-a iesit. Am incercat ce-i drept, caci asa am crezut ca voi fi acceptata, ca voi avea succes, ca ma vor iubi barbatii, ca imi vor fi apreciate eforturile si voi trai fericita pana la adanci batraneti.  🙂 Mi-am petrecut ani incercand sa fiu elevul perfect, ani invatand non-stop, caci scoala romaneasca lauda notele mari iar rezultatele de la scoala iti arata valoarea si iti “garanteaza” succesul ca adult. A trebuit sa ajung adult ca sa inteleg ca rezultatele de la scoala nu garanteaza nimic…poate doar niste dureri de cap. 

In adolescenta am suferit ca un caine ca mama nu m-a facut frumoasa si perfecta ca pe altele. Sa nu credeti ca nu m-am dus sa ii spun asta. :)) Si acum mi-o aduc aminte cand imi spunea :

“Mai mama, daca eu nu-s Sophia Loren si taica-tu Alain Delon, tu cum sa iesi Miss Univers?”

De parca ma incalzea pe mine ca nu s-a maritat ea cu cine trebuie si am mostenit eu un nas mai mare decat era cazul, parul fin ca matasea, stilul lins de vaca,  de nu rezista o bucla mai mult de 2 ore si bustul “below average” :)). Nasul meu a fost subiect de mistocareala in generala si in liceu, asa ca mi-am primit doza de “bullying” din plin si am plans pe tema asta ani la randul.  N-ai cum sa intelegi efectele bullying-ului decat daca le simti pe pielea ta, dar va jur ca te urmaresc multi ani dupa si iti raman in suflet ca si cum cineva ti-a pus o stampila pe frunte si nu poti scapa de ea. 

Pana intr-o zi, spre final de liceu, cand m-a izbit dintr-o data cat sunt de fraiera si am pus piciorul in prag, jurandu-mi ca nu voi mai lasa pe nimeni niciodata sa imi vorbeasca urat sau sa faca misto de mine. Din ziua aia, nimeni niciodata nu a mai indraznit sa aduca macar in discutie orice parte a corpului meu. Nu, nu mi-am facut operatie estetica, desi in liceu imi trecea prin cap, dar am realizat ca puterea sta in atitudine. 

Cand atitudinea unui om iti inspira respect si putere, nu mai ai curajul sa il provoci. 

Cu greu am invatat sa imi accept corpul…

Desi am invatat sa imi pun masca de femeie puternica si sigura pe ea, in interior insa m-am luptat ani buni cu nesiguranta, cu imaginea mea despre mine, cu nasul, picioarele si kilogramele (alea pe care voi nu le vedeti, dar mie mi se pareau mult prea multe). Am invatat insa ca ma pot folosi de moda si machiaj in favoarea mea si ca ma pot simti extraordinar de bine in pielea mea. Nu e nevoie decat de cunostintele necesare,  de un pic de magie stilistica si dintr-o data oglinda nu iti mai este dusman.

Lupta cea mai grea se da insa in suflet si pe teme profunde

Cele mai grele lupte le-am dat insa cand am gustat esecul, cand mi-am impus eu singura standarde inalte, cand am urmarit cu disperare sa demonstrez celor din jurul meu cat sunt de capabila, de independenta si de puternica, cand i-am lasat pe altii sa imi ceara mai mult decat era cazul si cand nu am stiut sa spun nu. 

Pentru fiecare mustrare primita eu mi-am facut de zece ori mai multe, pentru fiecare greseala eu m-am judecat cel mai tare, caci in mintea mea insemna ca nu am facut suficient, ca eu nu sunt destul de capabila.

Disperarea de a face lucrurile perfect si repede iti supune organismul la un stres continuu, iar stresul in forma continua inseamna boala. Punct. Perfectionismul nu mai este demult o calitate, caci s-a demonstrat deja (citeste articolul acesta din DailyMail) ca duce la depresie, scaderea increderii in cine esti si ce poti face, vinovatie, iar toate astea pe termen lung duc la somatizare in organism, adica boli pentru care te duci la doctor si iei medicamente. 

Eu am cautat ani intregi perfectiunea, desi la nivel subconstient. Nu mi-am impus constient sa fiu perfecta, dar m-am comportat asa zeci de ani, pe de o parte datorita presiunii celor apropiati, societatii, apoi datorita mie insami, caci doream sa ma ridic la nivelul asteptarilor lor, doream sa demonstrez cat sunt de grozava. 

Sa tinzi spre a deveni mai bun, atat ca om, cat si ca profesionist in domeniul in care activezi, este perfect normal. Sa te ingrijesti de corpul tau, sa nu mananci toate prostiile din lume si sa iti mentii greutatea ca sa fii sanatos, este perfect normal. Nu asta inseamna perfectionism. 

Perfectionismul inseamna sa nu fii niciodata multumit de ce ai realizat, sa nu accepti un esec, sa nu stii sa pierzi, sa iti faci mustrari de constiinta pentru orice greseala pe care o faci si sa suferi pentru ca nu esti sau nu arati asa cum crezi tu ca societatea isi doreste sa fii. 

Cautarea perfectiunii nu mi-a adus succesul, dar am bifat din plin la capitolul probleme de sanatate, puse chiar de doctori pe seama stresului si emotiilor negative stranse in timp. 

Cand in sfarsit am inteles nu am nimic de demonstrat nimanui, ca nu ma defineste parerea altora despre mine ci ceea ce eu stiu ca sunt si sunt in stare sa fac, m-am simtit eliberata de povara perfectiunii. Nimic din ce fac nu mai este despre altii, este despre mine si lucrurile in care cred. 

“Never a Failure, Always a Lesson” a devenit  un soi de mantra pentru mine, caci am inteles ca orice esec, greseala, pierdere sau cum vrei sa o numesti, reprezinta o oportunitate de a invata ceva si nu o pedeapsa. 

Si cum cautarea perfectiunii nu mi-a adus nimic bun, acum pot sa spun:

„Nu sunt perfecta, nici nu vreau, nici nu pot,

Si daca nu va convine eu n-am sa ma plang! ” 🙂


Foto: SebastianBacioiu.ro, Pixabay

Daca iti place timpul petrecut pe blogul meu…

Sa stii ca eu ma bucur ca un copil la ciocolata cand primesc un semn de apreciere de la tine: like, share sau comentariu. 🙂 Asa stiu si eu ca ti-a placut, iar tu intr-o secunda ,m-ai facut pe mine un pic mai fericita. Iti multumesc!  

Facebook: Urban Diva – by Gia

Instagram: urbandiva_styleblog

Follow my blog with Bloglovin

2 COMENTARII

  1. Off, de ce oare ne-a luat atata timp sa ne acceptam asa cum suntem si sa ne concentram pe aspectele cu adevarat importante, cum ar fi sa ne iubim corpul pentru ca ne duce zilnic unde avem nevoie, pentru ca ne-a crescut copilasii si i-a hranit, pentru ca ne permite sa traim fiecare noua zi? Asta ma intreb si eu adeseori.

    Insa stiu un lucru: putem sa ne scutim copiii de chinul asta, si sa ii invatam de pe acum sa nu le pese de bullying sau alte chestii similare.

    La fel cum vad si la tine, si la prietenele mele, atitudinea este totul. O femeie frumoasa nu este frumoasa doar prin trasaturile evidente, ci prin atitudine, prin cum stie sa aibe grija de ea insasi. Nimeni nu este perfect, toti am mostenit ceva ce dorim sa „ascundem”, dar in loc sa investim timp si energie in asta, mai bine sa ne punem in lumina calitatile pe care le avem. Si sa traim frumos pentru ca, dupa ce nu vom mai fi, nimeni nu isi va aminti despre noi ca am avut picioare „nedemne” de fusta mini (chinul meu in liceu, haha), ca am avut parul umflat si indisciplinat zi de zi sau altceva de genul. Ci isi vor aminti daca am fost sau nu oameni cu suflet, asta cu siguranta.

    Te pup, mi-ai inseninat ziua, chiar aveam nevoie sa citesc asta!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.