Cât am fost adolescentă și până să mă mărit, maică-mea trăgea speranța că s-o lipi bucătăreala de mine și o da Dumnezeu și toți Sfinții la care se ruga în taină să încep să o ajut la gătit. Când a văzut că mă fofilam cu grație ori de câte ori era rost de gătit și mai bine aș fi învățat fizică cuantică sau aș fi dat cu aspiratorul în toată casa decât să mă aproprii de vreo bucată de carne în stare naturală,  a băgat artileria grea:

“Măi mamă, păi cum o să îi gătești tu soțului tău? O să zică că nu te-a învățat maică-ta.”

“Așa, și?! O să învăț atunci să gătesc sau poate mă mărit cu un bucătar!” răspundeam ca orice copil enervat supus presiunilor părintești.

“Nu te mai ia nimeni dacă nu știi să gătești” încerca mama cu un zâmbet ștrengăresc pe buze.

Nu-l iau eu pe ăla care își alege o nevasta după criteriul ăsta!”  Șah-mat mama! și se încheia discuția.

Cred că de la gătitul mamei am tendințe de vegetarianism

Îmi aduc aminte și acum ziua când am găsit în bucătărie un cap de miel cu ceva carne pe lângă. Era în preajma Paștelui. Am ieșit val-vârtej de acolo și n-am mai intrat până când nu a dispărut orice urmă de animal sacrificat. Nici nu am mâncat miel, de atunci și în vecii vecilor.

Nici ziua în care m-am speriat de peștii încă vii din sacoșa pe care o lăsase pentru câteva minute în chiuvetă nu am uitat-o. Nici nu m-a avertizat că mișcă. M-am dus să îmi spăl o cană și când au început să sară în pungă am crezut că mor de inimă. N-am tăiat în viața mea un pește nici până în ziua de azi. Cumpăr întotdeauna file. :))

Să nu va mai spun de chiftele. Ador chiftelele. În special ale maică-mii. Zău dacă am mâncat vreodată mai bune ca ale ei. E printre puținele preparate cu carne pe care le-aș mânca până când m-aș rostogoli de la masă. Cu muștar, cartofi prăjiți și salată. Yammy! Dar am văzut-o o dată cum le prepară, cum a pus toate ingredientele într-un bol mare, a spart ouăle și a început să le amestece cu mâna. Mi s-a părut dezgustător.  Și acum mi le face tot mama. Eu am făcut chiftele doar cu dovlecei. :))

women cooking theurbandiva urbanmom

Mi-am ales cu grijă soțul :)…

Bineînțeles că vorbeam serios când îi spuneam maică-mii că o să îmi aleg un soț care nu v-a pune preț pe talentul meu la gătit. Nu intenționăm să las îndrăgosteala să îmi întunece judecată, știind foarte bine că îndrăgosteala trece și mă trezesc că iubitul are fantezii cu mine în rolul de bucătăreasă și pretenții să și trăiască după ce mănâncă ce îi gătesc eu. N-a fost să fie bucătar, căci m-am îndrăgostit de un economist. Mi-a furat inima îmbrăcat în costumul de corporatist și m-a câștigat pe veci când mi-a spus:

“Lasă iubito, că atâta timp cât există restaurante în București, avem ce mânca!”

Doamne ce noroc pe mine!  Bineînțeles că l-am lăudat maică-mii, mândră că un specimen așa rar mi-a aterizat mie în brațe,  unul care se hrănește cu iubire, nu cu fripturică.

Dacă mă întrebați pe mine, asta-i cea mai tare replică de vrăjit femei. Promiteți-le că le veți duce la restaurante toată viața și v-ați scos. E una din dorințele noastre secrete: ori să gătiți voi, ori să mâncăm în oraș.

Și când credeam că am învins bucătăreala…

A mers o vreme fix așa. Tineri și fără griji, ne petreceam de multe ori orele de după serviciu în oraș cu prietenii.  Mai mâncam și pe acasă ce gătea mama, dar în majoritatea timpului,  când nu eram la serviciu, eram în oraș.

Când ne-am mutat doar noi doi în apartament, nu știam decât să fac cartofi prăjiți, ouă în mai multe variante, cârnați în tigaie și salată. Și el la fel. Am mai fentat noi bucătăreala încă o perioadă și apoi i-am cerut mamei vreo 2-3 rețete, cât să mai diversificăm un pic, căci îmi era jenă să mă duc tot la ea să iau mâncare.

Cam atunci am căutat  timid și prima rețeta online.

Mă simțeam de parcă era sfârșitul unei ere, de parcă ieșisem brusc din copilărie și mă maturizam forțat în sunet de oală de bucătărie. 

Și când credeam că am învins bucătăreala și ne vom descurca noi cât de cât cu mâncarea, am devenit mamă. Pam – pam! Și dintr-o dată, s-au înmulțit oalele, tigăile și  aparatele din bucătărie. Pe net nu mai căutam rețete de măști de frumusețe, ci de păpică pentru burtica la bebița. S-a dus  și timpul, dar și bugetul de restaurante. Și cum după muncă soțul nu mai mergea în oraș, a trebuit să învăț să gătesc. El în continuare știe doar cartofi prăjiți, omletă și cârnați la tigaie. Mrrrr! Mama în schimb e mândră că fiică-sa gătește și mă laudă cui poate că nu o sun să îi cer mâncare. Deși aș vrea! 🙂

Nu, nu am devenit vreun chef în bucătărie. Și da, urăsc în continuare să gătesc. Dar n-a murit nimeni încă, deși ocazional îi mai doare burta :). Iubesc să mănânc în oraș și îi mulțumesc soțului că are bunăvoința de a mă scoate la restaurant cât de des poate și că mă iubește pentru orice alte calități pe care le am. Noroc că dragostea trece și prin pat, nu doar prin stomac. 😉

Am să vă zic un mic secret: printre marile mele dorințe este să ajung să îmi permit să angajez un bucătar care să mă scape pe veci de corvoada gătitului aproape zilnic și care să ne pregătească ceva savuros și sănătos fără să ne întrebe ce vrem să mâncăm. Căci mai rău decât gătitul în sine, cu care am ajuns să mă obișnuiesc, este veșnica întrebare fără răspuns “ce vreți să mâncăm azi?”. 

Doamne, cât am fugit de cratiță și tot la ea am ajuns!

Însă, că o ironie a sorțîi, acum vreo două zile le făceam alor mei orez cu lapte și în timp ce amestecam de zor în oală ca să nu se lipească  (deși tot s-a lipit), am avut un moment de iubire cu bucătăreala: am conștientizat brusc că EU fac ceva bun (Doamne ajută să fie bun) pentru soțul și copilul meu, că rutina asta are oleacă de magie în ea: am o familie, suntem bine și suntem cu toții acasă, bucurându-ne de un orez cu lapte.

Simplu. Firesc. Minunat.

PS. Asta nu înseamnă că nu voi angaja cândva un bucătar. (Am facut 3 cruci :)) Însă până atunci, dacă aveți de împărtășit #reteterapidepentrumamegrabite vă rog să nu vă sfiiți. Chiar și doar o idee e binevenită, căci mor cu “ce ați vrea să mâncați” și “nu știm” ca răspuns.


Daca iti place timpul petrecut pe blogul meu…

Sa stii ca eu ma bucur ca un copil la ciocolata cand primesc un semn de apreciere de la tine: like, share sau comentariu. 🙂 Asa stiu si eu ca ti-a placut, iar tu intr-o secunda ,m-ai facut pe mine un pic mai fericita. Iti multumesc!  

Follow my blog with Bloglovin

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.